Home » Blog » Un roman in Iran: Ashura, comemorarea Imamului Ali Hussayn

Un roman in Iran: Ashura, comemorarea Imamului Ali Hussayn

 

Ashura in Iran

Ashura in Iran

Ce este Ashura? Cine a fost Imamul Hussayn Ibn Ali? De ce acest nume aduce atata emotie in randurile musulmanilor siiti? Aflati citind acest articol scris de Lazar Marius, un roman care a trait Ashura in Iran.

de Lazar Marius, lector asociat la Institutul de Turcologie și Studii Central-Asiatice din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, coordonator al grupului de studii dedicate Orientului Mijlociu: Maghreb/Mashreq. The Contemporary Middle East Study Groupși membru al Oriens Team Romania.

Lazar Marius in Isfahan, Iran

Lazar Marius in Isfahan, Iran

Sala de rugăciune, imensă, este plină până la refuz de bărbaţi, în majoritate tineri, îmbrăcaţi în negru, aşezaţi pe jos, umăr lângă umăr, fremătând, într-o atmosferă electrizantă şi apocaliptică, modulându-şi simţirile şi gesturile la unison după tonul vocii unui cleric cu faţă ascetică şi privire arzătoare, ce domină adunarea de pe o scenă, stând turceşte pe un fotoliu şi predicând cu o voce hipnotizantă.

Este imposibil să intrăm pe uşa principală dar Amir şi Iman, ghizii mei, oameni ai locului, mă conduc la o intrare din spatele clădirii, ascunsă în umbră; o uşă se deschide discret spre un coridor înţesat de tineri cu chipuri febrile, cuvintele sunt schimbate scurt, urmate de îmbrăţisări calde şi de priviri interogative în direcţia mea. Amir le explică statutul meu, feţele se luminează şi primesc şi eu o strângere călduroasă de mâini, complice, şi cu toţii suntem conduşi spre un alt acces spre sala de rugăciune. O perdea neagră acoperă intrarea, ne strecurăm sub ea şi ne aşezăm, cu greu, lângă perete, între ceilalţi credincioşi. Pentru prima dată în viaţă sunt într-o hussayniat, sală de rugăciune şi socializare specifică şiismului, pentru a participa la o festivitate de Muharram, luna sfântă a şiiţilor, când se comemorează martiriul Imamului Hussayn.

Până să intru în Teheran, venind dinspre aeroport, trecând pe străzile pustii ale dimineţii, nu ştiam că o să ajung în Iran tocmai în prima zi a lunii Muharram. Privind pe geamul microbuzului, observ că toate străzile sunt împânzite de drapele negre şi verzi, de imense benzi de pânză ce traversează clădirile, inscripţionate cu numele lui Hussayn sau cu rugăciuni şi evocări în amintirea sa, de postere cu iconografia atât de largă şi specifică ce arată martirajul acestuia. Din loc în loc, inclusiv lângă hotel, corturi negre, acoperite la rândul lor de inscripţii şi stindarde fluturânde, locurile unde adepţii din zonă se vor strânge seara pentru a se dedica comemorărilor şi unor ritualuri de socializare specifice.

Ca şi în restul ţărilor musulmane, religia este calea cea mai facilă de acces la sufletul iranianului. Aflând că predau şi sunt pasionat de gândirea şi istoria şiismului, gazdele noastre s-au dovedit de o disponibilitate şi bunăvoinţă aproape duioasă în faţa acestui străin care se arată atât de interesat de ceea ce e constituie esenţa lor cea mai intimă şi profundă.

Tradiţii duse la extrem

În seara vizitei grupului nostru în bazarul din Teheran, am cumpărat de la un vânzător ambulant un zanjir, un instrument de cult specific ritualurilor şiite, format dintr-un mâner de lemn de care sunt legate lanţuri scurte care se ramifică succesiv spre vârfuri. În momentul culminant al comemorărilor, în ziua de Ashura, fidelii şiiţi defilează pe străzi flagelându-se, adesea pe spatele dezvelit, cu un altfel de zanjir (care înseamnă chiar lanţ), până la însângerare. Văzându-mă venind cu el în pungă, amicii noştri iranieni păreau a fi sincer emoţionaţi faţa unui astfel de ataşament atât de vizibil faţă de tradiţiile lor. Astfel că, luându-şi inima în dinţi, şi cu o sfioşenie ce contrasta cu fizicul său impunător, Amir, unul dintre responsabilii cu grupul nostru, mă întreabă dacă nu sunt cumva interesat să merg cu el la comemorarea de Muharram din acea seară. Confirmarea mea entuziastă cred că i-a provocat aceeaşi bucurie ca şi mie şi s-a grăbit repede să-şi sune şefii să le comunice măreaţa veste…

Tineri siiti folosind Zanjirul - lant- in cadrul Zanjir Matam

Tineri siiti folosind Zanjirul – lant- in cadrul Zanjir Matam

Şiismul s-a despărţit de ceea ce e cunoscut azi cu termenul de sunnism încă din primele momente de după moartea lui Muhammad, în 632. Atunci, adepţii săi cei mai apropiaţi vor cădea cu greu de acord asupra persoanei vrednice să succeadă Profetului. Grupul aflat în jurul lui Ali, vărul şi ginerele lui Muhammad, apăra cu fervoare cauza acestuia, nu doar în numele înrudirii cu Profetul, ci mai ales în virtutea înţelepciunii, pioşeniei şi fidelităţii absolute faţă de Islam ce caracterizau pe Ali; mai mult, ei făceau caz de o delegare explicită a lui Muhammad care, pe drumul de întoarcere spre Medina, venind din ultimul său pelerinaj la Mecca, în dreptul oazei Ghadir Khom, ar fi indicat pe Ali ca cel ce trebuie să fie recunoscut drept succesorul său în fruntea noii comunităţi a musulmanilor.

În acea seară însă, la moartea lui Muhammad, Ali nu reuşeşte să fie acceptat de toţi adepţii importanţi ai Profetului, el va pierde desemnarea de „locţiitor al Trimisului lui Dumnezeu” (Khalifa Rasul Allah) în favoarea lui Abu Bakr, care este recunoscut drept primul calif al Islamului. De atunci, adepţii lui Ali, purtând numele de shi’at Ali – partidul lui Ali, vor fi cunoscuţi sub numele de şiiţi şi vor apăra cauza familiei sale, ca singura legitimă să conducă, spiritual şi politic, comunitatea dreptcredincioşilor. Ali reuşeşte să devină calif pentru scurt timp, între 656-661, dar perioada este marcată de mari diviziuni între liderii musulmani şi comunitatea islamică se va fractura definitiv în cele trei direcţii teologice şi politice care dăinuie până azi: cei majoritari, care recunosc puterile politice ale momentului – sunniţii, adepţii familiei alide – şiiţii, şi o nouă facţiune radicală, desprinsă din şiism, cea a kharidjiţilor, puritani şi severi faţă de calităţile cerute liderilor. Ei vor fi şi cei care-l vor ucide pe Ali, în momentul în care acesta îşi făcea rugăciunea în moscheea din Kufa

Amir şi cu mine rămânem singuri, lângă bazar, ceilalţi plecând spre hotel. Intrăm temporar în hussayniat-a din faţa bazarului, deja arhiplină, pentru a-şi face repede rugăciunile de seară. În timp ce dispare prinde fideli, profit pentru a filma, de la intrare, comemorarea ce e abia la început. În stradă, covoarele sunt puse pe jos si femeile, îmbrăcate toate în chador negru, stau la rândul lor pioase, îngenunchiate, vizionând predica clericului proiectată pe un ecran.

Aerul tremură deja de sunete, iar dinspre bazar şi împrejurimi vine un miros de fum, greu, ce naşte în mine anamneze stranii de cărnuri arse şi zgomote de bătălie… mirosul acesta îl voi regăsi de mai multe ori în jurul locurilor de comemorare, contribuind la atmosfera de fervoare extatică pe care o produce o întreagă scenografie ce reconstruieşte un fundal şi un ethos medieval, carnal, evocând, aproape hipnotic, durere, sânge, suferinţă, lacrimi. În stradă şi în corturi, imense şi stranii monturi metalice, strălucitoare, inscripţionate cu texte şi ornate cu figuri şi stindarde colorate, aşteaptă ameniţătoare: de ele se vor ataşa, prin harnaşamente identice cu cele din călărie, credincioşii şiiţi în ziua de Ashura, şi le vor trage după ei în momentele defilărilor publice…

Postere religioase, Teheran, Iran

Postere religioase, Teheran, Iran

Dispariţia lui Ali a însemnat sfârşitul scurtei epopei politice a şiismului. Sunniţii se vor instala definitiv la putere, prin familia umayyadă, care mută capitala din îndepărtata Medina în Siria, în mult mai liniştitul şi răcorosul Damasc. De acum, aşteptările adepţilor şiiţi se îndreaptă spre cei doi fii ai lui Ali, rezultaţi din căsătoria sa cu Fatima, fiica Profetului. Primul dintre ei însă, Hassan, păstrează de la tatăl său doar pioşenia şi aplecarea spre ştiinţă nu şi spiritul combativ; el preferă să recunoască califatul umayyad şi să ducă o viaţă liniştită în Medina, ceea ce nu-l va feri de otrava rivalilor, dispărând în 670.

Ca urmare, adepţii şiiţi îl recunosc pe fratele său mai mic, Hussayn, ca nou lider al comunităţii, ca Imam (termen ce, în şiism are o semnificaţie diferită de sunnism – Imamul este succesorul Profetului având ca sarcină dezvăluirea sensurilor mistice, esoterice, din Coran şi fiind totodată Ghidul, călăuza ce duce pe fiecare adept spre mântuire). Degradarea conducerii umayyade, cu califi degeneraţi şi îndepărtaţi de idealul ipostaziat cândva de Profet şi de primii săi succesori, a provocat, în epocă, distanţarea unei părţi din aristocraţia arabă şi a reaprins speranţele şiite într-o reinstalare a familiei alide la conducerea califatului. Kufa, oraş nou înfiinţat de arabi în sudul Irakului, fosta capitală a lui Ali şi centrul militantismului şiit, face apel atunci la Hussayn, aflat la Mecca, pentru a veni acolo şi a lua conducerea unei revoluţii prin care califul de la Damasc să fie răsturnat…

În mijlocul unui Teheran agitat

Amir şi cu mine coborâm la metrou grăbiţi şi înfriguraţi; până la locul comemorării spre care ne îndreptăm avem de parcurs o bună parte din Teheran şi avem de schimbat două metrouri şi un autobuz, toate încărcate la refuz. Pentru mine e prima ocazie de a vedea oraşul de aproape, de a-l simţi tangibil, după deplasările extrem de sterilizate făcute până atunci cu microbuzul pus la dispoziţia grupului. Întâlnesc un Teheran plin de viaţă, colorat, frenetic, încărcat de lumini, oameni grăbiţi, o mare de maşini şi motociclete trecând în viteză peste largile şosele şi poduri suspendate, cu un aer deopotrivă de sfârşit de zi grea de muncă şi de început de sărbătoare.

Turnul Azadi din Teheran, Iran

Turnul Azadi din Teheran, Iran

Sub un pod îl întâlnim pe Iman, alt membru al Institutului ce gestionează vizita noastră în Iran; urcăm în maşina lui pentru a parcurge ultima parte a drumului. Universitatea Imam Sadiq, în a cărui hussayniat se desfăşoară comemorarea la care mergem, este unul dintre bastioanele ideologice ale regimului, o pepinieră ce formează viitoarele cadre teologice şi civile ce vor integra în cea mai mare parte instituţiile republicii islamice. Accesul prin larga poartă este strict controlat de militanţi îmbrăcaţi în negru, care verifică cu atenţie maşinile şi persoanele ce intră. Parcarea, imensă, este arhiplină dar, şi aici, organizarea este impecabilă: organizatori cu bastoane luminiscente ghidează prompt maşinile spre spaţiile rămase libere. Deja, în depărtare, se aude predica şi valurile de oameni vibrând.

Aleea spre casa de rugăciune, în curtea universităţii, este plină de credincioşi îmbrăcaţi în negru, nu puţine femei, toate în chador, adunate în grupuri şi înaintând hotărâte, siluete incerte şi identice, dar pe care le ghicesc a fi tinere. Ele vor rămâne în afara casei de rugăciune, stând pioase pe covoare întinse în jur, ascultând de acolo predica şi comemorarea bărbaţilor. Peste tot, de o parte şi de alta a aleii, corturi negre, unde se vând diferite obiecte legate de eveniment: postere, veşminte, casete şi CD-uri cu muzică şi predici, cărţi, etc. În altele, din vase imense ies aburi grei – aici se serveşte ceai şi mici prăjituri ambalate.

Atmosfera e încărcată, oamenii prinşi vizibil în fervoarea momentului, înaintăm cu greu printre mulţimea ce se îndreaptă spre hussayniat iar lumina palidă a a stâlpilor de iluminat dau o aparenţă sângerie peisajului. La intrarea principală a hussayniat-ei, un cort deschis adăposteşte imaginile în carton şi în mărime naturală ale unor bărbaţi, tineri în majoritate – sunt o parte din martirii ucişi în ultimii ani, unii dintre ei membri ai echipei de savanţi din proiectul nuclear iranian. Înconjuraţi de o ostentativă devoţiune, ei reamintesc că, în republica islamică, cultul martirilor este aproape o instituţie oficială, dar el îşi găseşte sursa primă în tocmai ceea ce stă în centrul ethosului şiit, adică rememorarea şi interiorizarea profundă, mimetică, a martirajului lui Hussayn, la Karbala

Scurt istoric

Plecarea lui Hussayn spre Kufa, în 680, doar în fruntea unui mic grup de 72 de persoane, majoritatea membri ai familiei sale, pare acum, privind în trecut, lipsită de logică şi de o imprudenţă stranie. Relecturată ulterior teologic, ea ajunge să fie interpretată de şiiţi mai degrabă ca asumarea unui destin tragic cunoscut dinainte, o asemănare cu gestul lui Hristos refuzând să fugă, în noaptea de dinaintea arestării sale – una dintre numeroasele şi foarte tulburătoarele similitudini dintre cele două tradiţii spirituale.

Conform evocărilor istorice, califul umayyad Yazid I ar fi aflat de intenţiile adepţilor şiiţi din Kufa şi s-a grăbit să înăbuşe repede insurecţia mai înainte de a ajunge Hussayn. Mai apoi, noul guvernator al oraşului, Ibn Ziyad, trimisul califului, se va îndrepta în calea grupului lui Hussayn; cele două armate, disproporţionate ca mărime, se vor întâlni în dreptul localităţii Karbala, pe malul Eufratului, în prima zi a lunii Muharram. Tăindu-le accesul la fluviu, armata umayyadă asediază vreme de zece zile mica trupă a lui Hussayn – evocarea simbolică a acestei însetări, sub soarele dogoritor al Irakului, este una din temele prezente în comemorarea şiită – oferirea de băuturi, ceai cel mai adesea, în timpul sărbătorii sau la sfârşitul ei.

Imam Hussein Ibn Ali

Imam Hussein Ibn Ali

Refuzând să depună jurămând de supunere faţă de califul umayyad Yazid I, aşa cum a cerut Ibn Ziyad, destinul lui Hussayn a fost pecetluit. Bătălia finală are loc în a zecea zi (Ashura): primul ucis este Qasim, fiul lui Hassan – fratele lui Hussayn, tăiat în două de o lovitură de sabie. Calul Imamului este doborât de o săgeată dar, deşi Hussayn e căzut la pământ, soldaţii califului nu au încă curajul să ucidă pe nepotul însuşi al Profetului. O săgeată atinge în ureche pe Abdallah, un al fiu al lui Hussayn, de un an, aflat în braţele tatălui său; târându-se, însetat, spre apele Eufratului, aflat chiar lângă el, Hussayn este atins la rândul său de o săgeată, în gură, tocmai când încerca să bea. În final, soldaţii îl ucid, capul său este tăiat şi trimis ulterior la Damasc, califului Yazid, împreună cu femeile capturate la Karbala şi cu singurul supravieţuitor masculin al bătăliei, fiul lui Hussayn aflat în cortul femeilor, fiind bolnav: Ali Zayn al-Abidin va deveni, ulterior, al patrulea Imam al şiismului.

Semnificaţia pe care şiismul o va construi, de-a lungul secolelor, evenimentelor din Karbala, depăşeşte de departe miza lor istorică, din momentul respectiv. Martiriul lui Hussayn şi al familiei sale va deveni principala comemorare şiită, dând naştere, în timp, unor ritualuri şi devoţiuni publice bazate pe exaltarea sentimentelor de culpabilitate colectivă a comunităţii şiite, incapabilă să sară în ajutorul Imamului său. Această martirologie construieşte un întreg scenariu simbolic prin care evocarea tragediei din Karbala se însoţeşte cu forme de mortificare fizică, asumare mimetică de către credincioşi a suferinţelor îndurate de Hussayn. Retrăind la rândul lor, într-o manieră extrem de emoţională şi aproape fiziologică, destinul tragic al celui assasinat în Karbala, credincioşii şiiţi trec printr-un proces de reconstrucţie spirituală, devenind, fiecare din ei, un Hussayn ce luptă şi se sacrifică pentru cauza Adevărului; aşa cum afirmă una dintre cele mai vestite replici şiite: „fiecare zi este Ashura, fiecare loc este Karbala”.

Această ipostaziere este departe de a fi doar una pur simbolică sau teoretică; ataşamentul profund al unei bune părţi din şiiţi la gesta eroică a lui Hussayn îi poate conduce până la o reiterare similară, în mod real: valorizarea martirajului a fost o adevărată industrie în primii ani ai republicii islamice, când brigăzile speciale de tineri bassidj erau trimise în primele linii ale frontului, sacrificându-se voluntar în acţiuni împotriva trupelor irakiene mult mai bine echipate.

Interiorizarea ethosului tragic al nepotului Profetului stă tocmai în centrul celor zece zile ale sărbătorii din luna Muharram; există aici similitudini extrem de vizibile cu martirajul christic şi felul cum este el asumat, penitenţial, în unele medii catolice. Muharram-ul culminează cu ziua de Ashura, a zecea, când au loc mari manifestări publice şi când adepţii şiiţi ajung adesea să se dedea la diverse practici extreme: auto-flagelări, auto-mutilări, etc., mai ales în India, Pakistan şi, după 2003, în Irak. În Iran, ele au fost interzise de Khomeyni dar utilizarea zanjir-ului rămâne încă curentă, inclusiv de către copii de vârste fragede – fără să fie totuşi întotdeauna folosit până la a provoca sângerări…

„Nimic din ce am văzut până atunci nu m-a pregătit pentru ce a urmat“

Intraţi în hussayniat, ne aşezăm pios, eu turceşte ceilalţi în genunchi, lângă perete, şi intrăm, treptat, în atmosfera din ce în ce mai încărcată de emoţii colective. Tribuna este împodobită cu afişe şi largi pânze negre pe care sunt caligrafiate, în ondulatul stil iranian, rugăciuni şi evocări ale martirului şiit. Din fotoliul său, hieratic, clericul ţine tradiţionala predică de Muharram, unde se evocă în detaliu momentele tragice ale evenimentelor din Karbala laolaltă cu interpretarea lor spirituală şi semnificaţiile pentru credincioşi. Mulţimea este din ce în ce mai vibrantă, iar vocea predicatorului este precum o daltă, o simt aproape fizic cum modelează nu doar conştiinţa şi trăirile lor ci efectiv îi uneşte într-un singur val uman, ce se ridică, coboară, întinde mâinile, plânge, la unison. Senzaţia de comuniune este extraordinară şi nici măcar eu, occidental sceptic şi raţional, nu pot scăpa de emoţiile adânci şi frisoanele ce se nasc involuntar când văd sutele de oameni cum se tânguie şi lăcrimează, aproape cu furie, urmând emoţional firul naraţiunii povestite şi interpretate de mollah. Iniţial sfioşi datorită prezenţei mele, Amir şi Iman s-au integrat de acum mulţimii şi îşi dau şi ei drumul emoţiilor, plângând lângă mine, pe urmele celorlalţi.

 

Credinciosi siiti comemorandu-l pe Ali

Credinciosi siiti comemorandu-l pe Ali

Clericul se ridică şi pleacă, însoţit de un alai de discipoli aflaţi în jurul său, care se grăbesc acum să-i deschidă calea. Amir abia apucă să-mi şoptească că este unul dintre cei mai faimoşi teologi din Iran că, brusc, lumina de pe scenă se stinge şi rămânem în semi-întuneric, ascultând răsuflările fremătânde şi unele suspine încă prelungite. O voce tânguitoare şi amplă umple brusc spaţiul, vuind din difuzoare – începe partea a doua a comemorării, cea mai importantă şi cea mai intensă, de departe cu mult mai exaltantă decât predica dintru început.

O luminiţă roşie apare pe scenă, pâlpăind, intuiesc că e poate o lumânare sau o lanternă, distanţa e prea mare ca să desluşesc. Vocea e a celui care o poartă, de acum, lumina şi sunetul se vor face una. Nimic din ce am văzut până atunci nu m-a pregătit pentru ce a urmat şi acum, de la distanţă şi apelând doar la memorie, e atât de dificil de a evoca întreg tumultul de emoţii, senzaţii, stări, sunete, vibraţii, ce au umplut sala în acea seară. Amir îmi şuşoteşte din nou că cel de scenă e tot una dintre vedetele Iranului, un doctorand în filosofie, unul dintre cei mai cunoscuţi militanţi şiiţi din tânăra generaţie.

Personajul e într-adevăr fabulos şi parcă desprins din alte epoci: capacitatea sa de a ne modela pe toţi e aproape diabolică. El cântă şi mulţimile îl acompaniază electrizate, bătând ritmic cu pumnul în piept, plângând cu mâinile întinse şi cântând la rândul lor; din timp în timp, toţi intonează un imn sacadat şi melodios din care răzbate hipnotic numele de Hussayn, pumnii sutelor de bărbaţi lovesc piepturile lor la unison precum o singură inimă uriaşă, bătând, şi senzaţia e atât reală că o simt aproape fiziologic…

Mulţimea devine extatică urmând unduirile cântărilor ce se succed, punctate sistematic de „ya Hussayn” şi vocile se unesc cu cea a celui de pe scenă, completând-o şi armonizându-se în jurul ei, plângând şi urlând laolaltă cu ea, toate mâinile ridicându-se în aer şi coborând năprastic spre piepturi. Plânsetele şi tânguielile devin aproape supraumane, un vuiet îndurerat ce umple întreaga sală şi-ţi intră adânc în carne, luând uneori tonalităţi, potrivit unor canoane specifice, pe care încep deja să le intuiesc şi anticipez. Totul a devenit senzaţie şi trăire pură, toţi au devenit o singură fiinţă şi atmosfera are ceva apocaliptic şi de sfârşit de lume, de orgie mistică dusă la paroxism. Nimic din ceea ce un occidental trăieşte în lumea lui, nici în cele mai intense participări la spectacole de rock, nu se poate compara cu ceea ce se întâmplă în interiorul unei astfel de comemorări şiite. Sacrul este cel mai sublim drog…

Ieşim afară, la răcoare, fără voce şi cu privirile înceţoşate. Amir şi Iman încearcă să intuiască stările mele şi dacă nu cumva sensibilitatea mea domestică de occidental a fost şocată de senzorialităţile sălbatice ale comemorării, de pogorârea colectivă a mulţimii în temporalitatea sângerândă şi traumatică a martirajului din Karbala. Ne oprim în faţa unui cort şi bem în tăcere ceai, meditând poate, fiecare în sinea lui, la setea lui Hussayn, în acele zile, lângă apele de neatins ale Eufratului

Drepturile asupra acestui material îi aparțin în exclusivitate autorului.

 

 

Use Facebook to Comment on this Post

Leave a Reply