Home » Blog » Un barbar în Asia – cartea ca o călătorie

Un barbar în Asia – cartea ca o călătorie

o recenzie de Ștefan (Jovi) Ene, http://filme-carti.ro

Autor Henri Michaux, traducere de Dan Petrescu, Editura Nemira, Bucuresti, 2008

Moto: «Cârmuiţi imperiul aşa cum aţi găti un peştişor» (Lao-zi)

Henri Michaux oriens.roScriitorul de origine belgiană Henri Michaux s-a născut în anul 1899 la Namur, o localitate situată în cunoscuta zonă a Ardenilor. Pasionat de călătorii, renunţă la 22 de ani la studiile de medicină, pentru a pleca peste mări, ca matelot. A fost descoperit în urma unei conferinţe a lui Andre Gide şi este cunoscut în lumea literară pentru experimentele sale cu drogurile, din care se pare au rezultat şi două dintre operele sale: Miracolul mizerabil şi Les grandes épreuves de l’esprit et les innombrables petites.

Chiar dacă începe să scrie încă din 1922, dorinţa sa de a călători persistă şi, în anii ’30, îl găsim în lumea asiatică, pe care o descrie în cartea „Un barbar în Asia”, publicată mai întâi la Editura Gallimard din Paris în anul 1933, pentru a fi reeditată la aceeaşi editură, în 1967, cu o prefaţă în care autorul încearcă să explice felul cum a văzut, cu 35 de ani mai devreme, o lume în continuă schimbare.

Spre deosebire de celelalte cărţi ale sale, dominate de suprarealism, de lumi imaginare şi de multă poezie, cărţi esoterice, acest jurnal este unul obiectiv, zugrăvind într-o manieră atipică ceea ce el „vede” la faţa locului, fără inflorituri, multe lucruri fiind, de altfel, contrazise de alţi călători sau de evoluţia ulterioară a lumii asiatice. Pentru un pasionat de această zonă exotică-cuprinzând India, China, Ceylonul, Japonia, Malayezia, mai ales pentru acea perioadă de plină transformare (să nu uităm, este vorba de perioada în care şi Mircea Eliade încerca să desluşească India), este un punct de pornire interesant.

Henri Michaux nu îşi descrie călătoria propriu-zisă, nu avem decât vagi referinţă la locuri sau la ceea ce i s-a întâmplat personal, ci reuşeşte să intre în cotidian, descriind oamenii, cultura lor, felul cum gândesc, cum îi percep ei pe străini sau cum sunt percepuţi de aceştia. Pune mare accent pe spiritualitate şi pe religia fiecărei categorii din populaţie, insisntând, unde este cazul, pe felul cum acestea influenţează viaţa politică a ţării unde se află.

În prefaţa scrisă în 1967, îşi recunoaşte propriile greşeli de apreciere. Ediţia de la Editura Nemira păstrează, de altfel, notele de subsol introduse chiar de autor, iar, în anumite locuri, acestea sunt absolut savuroase pentru un cunoscător al lumii asitice moderne. Iată, de exemplu, ce scria în 1933 despre Gange: „Peste douăzeci de ani, prea puţini se vor mai sinchisi de Gange”, pentru ca, treizeci de ani mai târziu, să adauge, într-o inspirată notă de subsol: «Ce eroare!».

Şi tot aici, explicând motivele pentru care scrierea sa nu mai este de actualitate, descrie momentul istoric în care ne sunt prezentate principalele ţări din cartea sa de călătorie: «Datează din vremea unei Japonii excitate, surescitate, vorbind despre război, cântând războiul, făgăduind războiul, definlând, urlând, vociferând, ameninţând, hărţiund, ţinând în rezervă bombardamente, debarcări, distrugeri, invazii, asalturi, teroare.
Datează de pe timpul unei Chine hăituite, atacate, ameninţate cu destrămarea, nemaiizbutind să-şi vină în fire, nemaiştiind, cu o civilizaţie dezorganizată, să facă faţă cataclismului iminent nici prin viclenie, nici prin număr, nici prin nimic altceva încercat până atunci.
Datează de pe vremea când India încerca anevoie, prin mijloace neaşteptate având aparenţa slăbiciunii, să determine solidul popor dominator care o ţinea în dependenţă să dea drumul prăzii.»


Un barbar in Asia Henri Michaux oriens.roPrimul capitol, intitulat «Un barbat în India», zugrăveşte o ţară falată încă sub suzeranitatea britanică şi cu mici şanse de a ieşi de sub aceasta. Încep mişcările lui Gandhi de non-violenţă, însă acestea sunt doar la început, chiar dacă sunt susţinute timid de întreaga populaţie indigenă şi chiar de preceptele religioase, profund paşnice, cum ar fi jainismul sau hinduismul: «Cei care vor să prindă un os bun, de pe care să mai fie mult de mâncat, au a reflecta la atitudinea de non-violenţă. Gandhi tocmai a arătat că această atitudine e mereu proaspătă. După cum este şi dintre cele mai vechi. Mai întâi a fost întemeietorul jainismului (una din cele mai importante religii ale Indiei), care interzicea orice masă după apusul soarelui, de teamă ca vreo insectă căzută în bucate şi neobservată pe întuneric să nu fie înghiţită din neatenţie şi astfel să moară. Apoi Buddha, omul non-violenţei prin excelenţă. Unei tigroaice îi e foame, el se oferă să fie mâncat de ea.»

Să ne amintim, India era în acea perioadă într-o clipă de tranziţie. Era momentul în care începuse lupta de independenţă, mai ales prim mişcarea condusă de Mahatma Gandhi, una de non-violenţă, care încerca să determine toţi indienii să nu mai accepte servitutea, sclavismul indus de britanici şi să refuze orice muncă în folosul acestora. Mişcarea, iniţial de nivel mic, ajunge în scurt timp una de masă şi determină, în 1947, obţinerea independenţei faţă de Imperiul Britanic, India devenind, trei ani mai târziu, republică de-sine-stătătoare, deşi o parte din teritoriu era pierdută pentru totdeauna, în favoarea Pakistanului.

Despre indianul de rând, Henri Michaux are cuvinte de laudă, mai cu seamp datorită raţionalităţii sale extrem de riguroase. Îşi apără în orice circumstanţă menirea sa religioasă, fiind foarte receptiv la spiritul modernităţii, însă fără a accepta trecerea peste vreo etapă tradiţională. Religia este pentru el pe primul plan, şi abia după aceea toate celelalte: «E prin esenţă lent, ţinut în frâu. Frazele sale, când îl auzi rostindu-le, par silabisite. Indianul nu aleargă niciodată, nici pe stradă, nici în minte, cu gândul. El merge, îşi înşiră paşii. Indianul nu arde etapele. Nu e niciodată eliptic. Nu iese din rând. Spasmul e la antipodul lui. Nu e nicicând răvăşitor. În cele o sută douăzeci şi cinci de mii de versuri din Ramayana, în cele două sute cincizeci de mii din Mahabharata nu e nici o sclipire. Indianul nu e grăbit. El îşi trece sentimentele prin raţiune.»

Trecând în Ceylonul apropiat (actualul stat Sri Lanka), el descrie cu totul alţi oameni. Această insulă, mult timp colonie britanică, la fel ca India, şi-a proclamat independenţa cam în aceeaşi perioadă, respectiv la 4 februarie 1948, când şi a devenit independentă în cadrul Commonwealth-ului, legături instituţionale pe care nu le-a rupt nici în ziua de astăzi, prin urmare, Henri Michaux a vizitat-o în aceeaşi perioadă de dominaţie britanică. Sunt descrişi, în principal, singhalezii, o mare inspiaţie, mai cu seamă că autorul nu a cunoscut în momentul scrierii luptele sângerânde care s-au dus ulterior, cu precădere în anii ‘ 90, între aceştia (aproxitamtiv 75% din populaţia insulei, în majoritate budistă) şi tamili, grupaţi în nord şi est (de religie hindusă): „N-ar trebui să credem că toţi singalezii sunt înceţi. Unii înaintează cu paşi regulaţi, aproape rapizi. Dacă dau totuşi o impresie uimitoare de inerţie e din pricina lipsei lor de gesturi. Iţi vorbesc fără mâini. Mâinile sunt reţinute. Înalţi, subţiri, delicaţi, serioşi, un fel de bărzoi umani, cu privirea lipsită de orice agresivitate şi peste care nimereşti ca peste un orizont îndepărtat şi odihnitor. Feminini ca nişte femei cărora le e teamă să nu-şi deranjeze frumuseţea. Neplăcându-le să-şi deplaseze centrul sau să aibă emoţii.”

China anilor `30 era una în pragul marilor transformări aduse revoluţia comunistă de mai târziu. Trăise ultimii ani ai Imperiului chinez, reamintit multora dintre noi de admirabilul film «Ultimul împărat», apărut în anul 1987, şi începuse perioada primei republici, condusă de Kuomintang. Oamenii nu erau încă transformaţi, Republica Populară Chineză fiind proclamată abia în anul 1949 de către Partidul Comunist Chinez, iar Henri Michaux descrie în capitolul «Un barbar în China» poate dingura populaţie pe care o admiră cu adevărat în această carte. De la meşteşugurile pline de talent, la multele invenţii care sunt folositoare şi acum europenilor pretenţioşi, de la multiplele tradiţii pline de înţelepciune până la pacifismul înrădăcinat, care a făcut China mult timp o naţiune respectată pe plan mondial, însă uitat repede după anexarea şi secrestrarea tradiţiilor tibetane. „Poporul chinez e un artizan înnăscut. Tot ce se poate face meşterind, chinezul a făcut-o. Roaba, tiparniţa, gravura, preful de puşcă, racheta, zmeul, taximetrul, moara de apă, antropometria, acupunctura, circulaţia sângelui, poate busola şi multe alte lucruri. Scrisul chinezesc pare o limbă de antreprenori, un ansamblu de semne de atelier.”

Un barbar in Asia Henri Michaux oriens.ro 2Admiraţia lui Michaux pentru China şi chinezi este şi mai puternică, prin contrast cu paginile scrise mai târziu despre Japonia, pentru care nu are decât cuvinte jignitoare, neglijând realitatea timpurilor şi, prin urmare, înşelându-se grav asupra viitorului acestor naţiuni: China devine în curând dictatură comunistă, în vreme ce Japonia, chiar după ravagiile celui de-al doilea război mondial şi al războiului sino-japonez, îşi revine rapid şi devine una dintre puterile economice, dar şi umane, ale scenei mondiale.

Când Michaux ajunge în această ţară, era perioada profund militaristă a ei, iar japonezii sunt o naţiune profund naţionalistă. Era anul ocupării Manciuriei (1931), pentru ca, şase ani mai târziu, să înceapă războiul pentru cucerirea Chinei. Este totuşi de mirare antipatia făţisă a lui faţă de o naţiune care şi-a concentrat mereu valorile, care este foarte tradiţională, nu mai puţin decât cea chineză sau cea indiană. De altfel, este naţiunea care şi-au unit valorile şi energiile pentru refacerea ţării şi economiei ei după 1945, dar şi a culturii ei, lucru recunoscut chiar de Henri Michaux în prefaţa scrisă în 1967. Insă, la momentele vizitei şi scrierii capitolului „Un barbar în Japonia”, el spune cu totul altceva: „O ţară care, deşi plină şi arhiplină, s-ar zice că nu are nimic dedesubt, în care nici oamenii, nici plantele şi nici casele nu par să aibă temei sau amploare. O mentalitate de insulari, închistată şi orgolioasă. O limbă fragilă şi insignifiantă, superficială, drăguţă şi agreabilă. O religie de insecte, exact religia furnicilor, şintoismul (cu acel faimos cult al furnicarului), popor de furnici. (…) Popor, în sfârşit, lipsit de înţelepciune, de simplitate şi profunzime, arhiserios, deşi îndrăgind jucăriile şi noutăţile, cu greu amuzându-se, ambiţios, superficial şi menit în chip vădit să ne civilizeze şi să ne facă rău.”

După o călătorie aşa de lungă ca întindere, dar şi largă ca precepte filosofice, morale sau religioase, Michaux găseşte, prin cuvintele lui Buddha, ca cea mai buna casă este acasă. Categorisindu-se pe sine ca barbar, el face de fapt o radiografie a unei lumi barbare, neînţelese de mulţi dintre europenii care o vizitează, încercând să o „domesticească” prin descrierea obiceiurilor, a oamenilor, a tradiţiilor, a lumii spiriruale atât de greu de descifrat. Până la urmă însă, totul este astfel cum le spuse Buddha discipolilor săi în clipa morţii:
„Pe viitor, fiţi propria voastră lumină, propriul vostru refugiu.
Nu căutaţi alt refugiu.
Nu vă duceţi în căutare de refugiu decât la voi înşivă.
………………………………………………………………….
Nu vă sinchisiţi de felul de a gândi al altora.
Staţi liniştiţi pe insula voastră.
ADÂNCIŢI ÎN CONTEMPLAŢIE.”

Use Facebook to Comment on this Post

One comment

Leave a Reply